In spatele pozelor glamouroase, in spatele zambetului si a filtrelor de Instagram, se afla un copil, care intr-o zi, s-a trezit ca trebuie sa creasca un copil…Desi acest copil a fost extrem de dorit si asteptat, nascut dupa multe rugaciuni….

Pentru mine schimbarea a inceput in noaptea dinaintea operatiei de cezariana programata, cand mi-am propus sa nu ma mai gandesc la nimic. Eram terifiata de tot ce urma sa se intample, asa ca pur si simplu mi-am dat un “restart” sa nu mai simt nimic…Desi mi-au dat lacrimile cand am auzit-o plangand, nu am plans cand am vazut-o prima oara, nici cand am primit-o la piept in post-operator. Acolo deja aveam dureri groaznice, calmantele nu isi faceau efectul, apoi au urmat durerile produse de alaptare…Ma uitam la ea si nu simteam tot ce citisem ca simt alte mame, acea iubire imensa, profunda, pana la lacrimi…Nu intelegeam ce se intampla cu mine si nici nu aveam curajul sa vorbesc despre asta…

Am ajuns acasa si acolo a inceput calvarul…Desi am avut sprijinul continuu al sotului meu, ea avea reflux, se inecase in maternitate asa ca o pazeam, pe rand. Nu reuseam sa dorm mai mult de o ora, o si alaptam si ma luptam cu ranile de la san. Plangea mult si doar sanul o linistea…Nu m-am simtit niciodata mai obosita si mai neputincioasa…Eram atat de obositi ca nu mai faceam fata, asa ca bunica mea a venit sa ne ajute si am reusit sa dorm 4 ore legate…Ajutorul este nepretuit si binevenit, oricat de independent te crezi!

Timpul a trecut si usor, usor am inceput sa ne acomodam, dar eu continuam sa ma simt epuizata fizic si psihic. Bunica a fost nevoita sa plece, sotul meu a inceput serviciul si ajungea destul de tarziu acasa, moment in care imi venea efectiv sa ii pun copilul in brate si sa fug…Eram foarte nervoasa si ajunsesem sa ne certam zilnic, din nimicuri. Uneori ea urla fara sa stim ce are si nici cum sa o calmam…Atunci incepeam sa ma gandesc ca nu fac nimic bine, ca nu merit acest copil daca nu stiu sa il cresc. Primeam “sfaturi”, pe care eu le consideram reporosuri de la cei mai apropiati oameni. Toti ma intrebau cum e copilul…nimeni nu ma intreba cum ma simt eu…Aveam sentimentul asta continuu ca vreau sa scap, sa fug, uneori ma imaginam cum ma urc intr-un avion si plec in alta tara…Erau doar ganduri… nu imi mai puteam imagina viata fara ea. Eram panicata sa nu pateasca ceva, mergeam des la medic, faceam analize…Aveam impresia ca orice patea era o pedeapsa de la Dumnezeu, pentru toate gandurile mele, pentru ca Dumnezeu mi-a daruit-o si eu nu am stiut sa o cresc…Sentimentul asta de “fuga” ma facea sa ma simt vinovata. In weekend, venea mama si atunci evadam la mall, singura, in putinul timp dintre alaptari. Imi facea bine sa ies. Ma inchideam des in baie si din 5 minute in care faceam dus, in 4 plangeam…Imi facea bine sa plang…Prietenele mele inca nu aveau copii asa ca nu aveam cu cine sa vorbesc. Nu stiam daca e normal tot ceea ce simt. Mancam, dormeam cat apucam, deci eram bine…am incercat sa deschid subiectul “depresie postnatala” cu mama si sotul meu si mi s-a spus “sa termin cu prostiile…”

Cel mai mult ma frustau articolele de parenting si grupurile de mamici asa ca am inceput sa ies de pe toate grupurile si sa citesc doar anumite articole de pe blogurile de parenting. Pe facebook vedeam mame cu cate doi, chiar trei copii care puneau poze in care faceau o gramada de chestii cu copiii, mame care mergeau peste tot cu copiii, mame fericite…mame…Eu nu ma simteam mama, ma simteam un robot, uneori nu mai simteam nimic. Copilul meu nu manca nimic, eu eram de vina, copilul meu nu dormea, eu eram de vina, copilul meu nu statea cu strainii, eu eram de vina…copilul meu se imbolnavea, eu eram de vina. Erau chestii care imi intrasera in subconstient…

Internetul zicea ca depresia postnatala trece in cateva luni, la mine au trecut luni, au trecut ani si tot nu eram bine…Si cel mai greu lucru era sa vad ca nimeni nu isi da seama…Simteam ca nu mai contez pentru nimeni, ca oricum s-ar descurca fara mine…Nu am avut curajul sa vorbesc despre asta, nici acum nu stiu de unde am curajul sa scriu, dar o fac pentru cele care au nevoie sa citeasca asta…

Nu am mers la psiholog si imi pare rau, nu e timpul trecut, stiu…sper sa reusesc sa fac pasul asta! Cred, cu tarie, ca ar trebui sa existe consiliere psihologica gratuita pentru orice proaspata mama. Si ajutor, mult!

Mi-ar fi placut sa nu mi se mai spuna cum sa imi cresc copilul, sa nu mai primesc sfaturi “gratuite” de la apropiati.

Mi-ar fi placut sa stiu ca “totul trece” si ca la un moment dat, o sa fie si bine…

Cel mai mult, in vindecare, m-a ajutat atunci cand ea mi-a spus prima data: te iubesc, mami, esti cea mai buna mamica din lume!

M-a mai ajutat sa incetez a ma mai compara cu alte mame. Sa imi asum ca asa sunt eu si ca eu imi cresc copilul dupa cum simt si dupa cum pot. Sa constientizez ca fiecare copil este unic, cu nevoile specifice. Sa nu ma mai invinovatesc pentru nimic. Sa inteleg ca este normal, pentru mine, sa am timpul meu, sa ies, sa fac lucruri care imi fac placere.

Mi-am dat seama ca asa prost, cum credeam eu ca am facut lucrurile, de fapt le-am facut bine, pentru ca pentru ea eu sunt “cea mai buna din lume”si nimic altceva nu mai conteaza…

Cand am citit despre CAMPANIA DE CONȘTIENTIZARE ”DEPRESIA POSTNATALĂ EXISTĂ!” a celor din comunitatea LaPrimulBebe, mi-am dat seama cat este de important sa vorbim despre ce ni se intampla si mamele sa stie ca nu sunt singure!

Acum cateva luni, o prietena buna imi povestea la telefon cum si-a lasat copilul urland cu sotul si a fugit in masina sa planga…M-a intrebat daca am patit vreodata si atunci am realizat cat am gresit cand nu am povestit nimanui, de teama ca voi fi judecata…Da, poate ca prietena mea nu ar fi inteles atunci, dar sigur ar fi ajutat-o in momentele alea sa stie ca si altele am trecut prin aceste stari…

Cel mai ingrozitor lucru mi se pare faptul ca nimeni nu iti spune cat de greu poate sa fie sa cresti un copil si ca oricum, si daca ti se spune, nu crezi pana nu traiesti pe pielea ta…Mai ales cand iti doresti cu ardoare un copil nu poti concepe ca va fi incredibil de greu, simti ca esti pregatit pentru orice! De-aia cred ca multe mamici ignora semnele, pentru ca este foarte greu sa crezi ca tu ai putea sa suferi de asa ceva… DEPRESIA POSTNATALA NU TRECE DACA O IGNORI, nu e cauzata numai de hormoni si nu se vindeca de la sine. Pot trece ani si o poti purta in suflet si la primul plans, si la primul dinte, si la primul tantrum…Dar se poate vindeca! Cu ajutor, curaj si multa rabdare!

Daca vrei sa afli mai multe despre aceasta campanie si sa te implici, gasesti toate informatiile AICI.

Capul sus, toate trec, o sa fim bine!

Credit photo: LaPrimulBebe

 

 

 

 

1 Comment on DEPRESIA POSTNATALĂ EXISTĂ- Povestea mea

  1. DanielaG
    24/04/2019 at 2:45 PM (3 months ago)

    Cat este de adevarat! Eu m-am luptat aproape 2 ani cu acest monstru numit depresie postnatala. Am avut insa noroc cu un sot care m-a impins efectiv sa merg la psiholog, si asa am reusit sa revin pe linia de plutire. Dar chiar si cu ajutor, a durat mult si a fost tare greu, pentru ca subiectul asta nu s-a discutat cu niciuna dintre bunici, ambele crezand ca este un “moft” si o boala inventată de lumea moderna… Si ca trebuie pur si simplu sa imi propun sa imi revin si gata! Asa simplu… ca si cum ai pocni din degete. Partea buna a fost ca la a doua nastere stiam deja ce ma poate “lovi” si am fost foarte atenta la fiecare semn. Spre surprinderea mea m-a tinut fix prima saptamana, apoi mi-am revenit. Insa cred ca experienta de la prima nastere, plus faptul ca deja nu mai dadeam doi bani pe “sfaturi” nesolicitate, au ajutat enorm.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Comment *